sâmbătă, 19 ianuarie 2013

La plimbare


La prima vedere domnul de azi păruse total inofensiv, motiv pentru care a urmat a doua vedere. Din două una ori era ceva de capul lui şi atunci luasem potul cel mare , ori ascundea ceva şi atunci puteam spune imediat după descoperire: ştia el instinctul meu ceva .
        Pe  urmă am uitat de el, a revenit în lumina reflectorului, ajunsesem într-o zonă gri în care nu eram nici amici, dar nici nu făceam repetiţii pentru Romeo şi Julieta.
      Şi într-o zi cu soare, în care de fapt era al dracului de înnorat şi eram la o cafea aflu în culmea uluielii că trebuie să ajung în regatul vecin
       No problem, te duc eu
        Asta aşa să-mi fie învăţătură de minte şi să nu mai cred în prinţi pe cai albi. Maşina era ok o mai văzusem, el  conducea fără să-mi dea emoţii, am bătut palma şi am făcut afacerea
         Drumul a fost frumos până la ieşirea din oraş, imediat ce plăcuţa cu numele barat a trecut pe lângă noi, broscoiul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat. Nu vă gândiţi la cine ştie ce!
        S-a transformat în Michael Sumacher, piciorul probabil pe vreo lipsă acută de calciu şi înţepenit de vreun cârcel a apăsat acceleraţia la podea, şi aşa a rămas tot drumul, de-a lungul căruia ne-am întrecut printre tiruri şi camioane cu un Volkswagen condus de alt tembel.
        Din când în când îmi atrăgea atenţia asupra coloritului pădurilor pe care le depăşeam ameţitor, da, erau frumoase dar mergeam prea repede să văd ceva iar ideea că el vedea şi pădurile la viteza aia mă îmbolnăvea de grijă.
        Am făcut un drum de o oră în vreo 20 de minute, am coborât tremurând lejer am rezolvat ce era de rezolvat şi am pierdut 10 minute ascunsă într-o baie întrebându-mă dacă să mă întorc cu el.
       Dar când am ieşit din clădire era calm, relaxat şi cu chef de încă o cafea, m-am gândit că alergătura aia nebunească fusese din vina mea că eu vrusesem să ajung instant.  Am mers la cafea, între timp cerul s-a înnegrit şi în timp ce noi eram încă la OMV a început o ploaie de sfârşit de lume.
      E drept ploaia are avantaje cum ar fi un braţ care să te apere de frig , prelungirea motivată a unei cafele, dar fatal din nou a sunat telefonul. Nici măcar nu am mai spus că era urgent deşi era, atât că trebuia să ne întoarcem.
       Pasul 1 m-a umplut de admiraţie: a adus maşina lângă uşă să nu mă topesc la contactul cu ploaia,   pasul 2 m-a indus în eroare a pus un cd cu muzică lentă, s-a asigurat, a intra în trafic şi……..
         Pasul 3 m-a îngrozit piciorul a ţâşnit pe podea cu acceleraţie cu tot, şi iară am ajuns la 180 la oră, pe o ploaie torenţială, cu ştergătoarele cert depăşite de situaţie, cu valuri de noroi pe parbriz la fiecare depăşire a unui tir.
             De nu ştiu unde se întorsese şi nebunul cu VW , sau poate era altul,  şi a început din nou întrecerea nebună, la depăşiri observam că şi din cealaltă maşină se zărea prin parbriz chipul galben lămâios al unei surate de Formula 1.
        Dar tot e bine că drumul nu a durat decât vreo 30 de minute. Cavalerul meu în armură strălucitoare m-a depus întreagă fizic dar traumatizată pe viaţă pe treptele palatului şi a plecat că avea şi el câte ceva de rezolvat pe ziua aia.
        Între timp am ieşit din zona gri şi am devenit.... eh asta e o altă poveste

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis