miercuri, 30 ianuarie 2013

La doctor


So dimineaţă tipică de iulie, cald, soare, parfum de roze în văzduh , mă duceam spre slujbă cu energia pe care numai ultima zi dinaintea vacanţei ţi-o poate da, pe principiul tradiţional un pas înainte unul pe loc întrebându-mă cine a avut ideea aia cu „Ce nu te omoară te face mai puternic”
     Mă gândeam deja la întlnirea programată după slujbă cu atenţia şi grija unui genist de carieră care amorsează o bombă.. Atât ne suciserăm cu data, cu ora şi cu locul stabilite şi apoi restabilite, anulate şi confirmate încât mă bătea gândul că de fapt mă întâlneam cu Prinţul William şi mă gândeam că e cam mic pentru mine sau în cel mai rău dintre cazuri  cu preşedintele care se ascundea în anonimat şi cutreiera printre bobor în spiritul lui Al. I Cuza.
           Ajung la trecerea de pietoni, stradă cu sens unic, mă asigur, încep să umblu pe zebră, aud o maşină mă uit, văd un zid portocaliu, un cer senin cu vălutuci de nori alburii,  asfaltul cenuşiu închis, apoi maşina albă, uriaşă,  care continua să vină spre mine şi în timp ce mi se părea absurd să mor acolo am auzit şi frâna.
        Am simţit durerea piciorului, umărului şi capului lovite de caldarâm  adrenalina a preluat controlul, m-.am ridicat, mi-am notat în minte numărul maşinii în caz că avea de gând să fugă, apoi am evaluat situaţia.
      Clar aveam să întârzii la slujbă, l-am recuperat pe şofer din mijlocul oamenilor gata să-l bată. Mi s-a părut puţin curios că deşi nimeni nu venise să mă ridice pe mine toţi se deciseseră să-mi răzbune onoarea şi integritatea corporală trântite pe jos.
      Sun să anunţ că nu ajung curând la lucru. Ne ducem la spital, la serviciul de urgenţă. Amândoi palizi, ne pun oamenii pe scaune şi ne iau tensiunea. Eu 12 cu 7 , tataie 19 cu 12. Apare domn doctor tinerel, aparent după gardă şi ţâfnos până la Dumnezeu şi înapoi.
       Începe să-mi ţină un discurs despre condusul neatent, noi femeile care ne uităm în retrovizoare ca să ne controlăm machiajul şi purtăm tocuri imposibil de înalte la volan.
       Bun , acum că am determinat de ce nu ar trebui să aibă femeile permis de conducere îmi faceţi nenorocita aia de radiografie să plec la lucru?
        De ce?
        Că am dat cu capul de asfalt când m-a lovit de aia, dar dacă nu e necesar pot să plec.
      În sfârşit citeşte fişa, îmi explică vag că de fapt în stare de şoc părea şoferul şi de acolo confuzia.
         Hai  în sala de mici.
        Merg în urma lui întrebându-mă dacă cum avea de gând să-mi dea mititei eventual cu bere să mă recuperez.
       Descopăr pe uşă că de fapt era vorba de mici traume. :P
       Îmi verifică oasele, îmi pune un guler de traumă, mă cară în alt salon, îmi lipeşte nişte plasturi reci să-mi supravegheze inima, îmi mai ţine un scurt discurs despre efectele negative ale tocurilor asupra coloanei şi articulaţiilor în general. Aproape m-aş fi luat la ceartă dacă nu ar mai fi apărut 2 pacienti cu gulere de traumă. Arătam ca nişte căţei imobilizaţi să nu-şi facă rău
       Mă umflă râsul şi nenea doctorul crede că m-am lovit rău la cap, deşi mă pusese să mă uit după degetul lui în toate direcţiile o luăm de la cap. Par normală dar pentru orice eventualitate îmi mai pune şi o glucoză în venă. Urăsc intravenoasele dar asta nu pare să-l preocupe.
     Imediat ce vena mea e înţepată şi-s conectată la ditamai punga de glucoză apare domnu’ poliţist, rotofei, asudat tot numai o scuză dar tre’ să suflu în drăcia pentru testul de alcool. Da ştie că e greu cu plasturii pe mine şi acul în venă dar un mic efort……….
       Reuşesc, mă las extenuată pe pernă, apare iar domn doctor de data asta o babaie ;) de lângă mine îi mănâncă ficaţii explicându-i că ştie ea că e ceva în neregulă cu analiza la sânge, că e pe cale să facă un infarct şi un accident vascular, că o dor rinichii şi e la un pas de blocaj renal şi el e un animal nesimţit căruia nu-i pasă.
        E obosit, are cearcăne până la genunchi sub ochii ăia verzi şi părul nergu e greblat în toate sensurile de degetele nervoase care tot trec prin el. Aproape îmi este milă dar tot nu mă pot opri să nu savurez momentul, aproape aştept să-i spună şi ei că nu ar avea atâtea probleme de sănătate dacă în tinereţe nu ar fi purtat tocuri iraţional de înalte.
        Probabil savurez prea mult momentul că mă trimite la radiografie cu acul în venă şi glucoza în braţe.
        Revin, îmi lipeşte iar plasturii, se uită contrariat la aparate, mă răsucesc să văd monitorul 10 cu 8, e bine
        Mai privesc 30 de minute tavanul, se termină perfuzia, îl cheamă asistenta să-mi dea voie să plec. Se uită la aparate de data asta încruntat, mă uit şi eu 8 cu 6, tensiunea mea de croazieră.
        Pare să creadă că abia acum îmi este rău după accident, mi se face milă şi îi comunic că-s hipotensivă de o viaţă, fără îndoială din caza tocurilor exagerat de înalte pe care la am la pantofi, iar tensiunea de la momentul venirii era aşa crescută pentru mine numai pentru că mi se oprise inima la vederea lui.
        Ne înjurăm reciproc în gând, nu, nu bănuiesc deja ştiu că a fost reciproc.
        Cinci ore după accident ajung acasă, dorm vreo 4 ore, mă trezesc , mă uit la ceas, hm încă am timp să prind întâlnirea cu FF. Nu aş mai rezista nervos să o mai planificăm o dată. În fond nu am decât un picior negru vineţiu de sus până jos dar ce nu pot ascunde neşte haine bine alese?
      Încalc recomandările lu’ domn doctor şi îmi spăl părul, plec decisă spre locul de întâlnire. Mă gândeam deja la câte forţe de securitate or asigura deja perimetrul şi cu cine m-oi fi întâlnind de fapt.
       În părculeţul cu pricina descopăr la locul întâlnirii o siluetă vag familiară. Mă apropii bântuită de o groaznică bănuială, se întoarce. Domn doctor, cu părul în ordine de data asta şi ochii senini după ceva somn.
         Şi parcă ţi-am pus să nu –ţi speli părul şi să nu faci eforturi, hai măcar să te hidratezi.
          Nu m-a aruncat în arteziană în sensul acesta dar nici nu am avut voie să beau decât apă. AAAaaa si mi-a verificat piciorul in mijlocul părculeţului ridicând pantalonul peste genunchi. tot e bine că nu m-a pus să renunţ la el ca să vadă el clar ce face tot piciorul
         A mers o vreme apoi programarea întâlnirilor în funcţie de programul meu şi al lui dar să nu fie după gardă şi nici înainte, dar să nu fie marţea că am  prea multe dosare miercurea şi aşa mai departe s-a dovedit prea mult pentru noi. Deşi în alte condiţii de lucru poate l-aş lua înapoi, îmi lipsesc catilinarele lui despre tocurile mele de la pantofi

Un comentariu:

  1. Deci era dragut sau nu? :))) Misto povestea, dovada ca traim intr-un municipiu comuna. O sa povestesc si eu candva o chestie din asta de dat nas in nas, dar in Toronto:))

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis