luni, 21 ianuarie 2013

Inceputul epocii Zen


Acum ceva vreme, un bun prieten, doctor de specialitate, nu spun de care  ca va prindeti voi, m-a privit aşa trist şi a părut să îşi facă un oarecare calcul mental.
 Fire curioasă i-am luat imediat un interogatoriu, nu de alta dar mi se făcuse puţin frig după cum se uita la mine. Mi-a spus că dacă nu schimb radical modul în care reacționez la mediu în curând va da de cheltuieli, ori portocale al ospiciu, ori flori la ocazia aia ultimă, dar ceva clar trebuia să-mi aducă, el fiind băiat bine crescut si nefiindu-i in obicei să vină cu mâna goală.
     Nu pentru ca era doctor ci pentru că îmi era prieten l-am întrebat ce e de făcut. Zice trebuie să te relaxezi cumva, de ce nu adopți atitudinea Zen.
     Din povestirile lui atitudinea nici nu era greu de adoptat venea ea gata pregatita după tine. Nu trebuia decât să-ți bagi în cap cu forța, în cazuri extreme, că totul trece, universul e pace și armonie, și nimic nu e așa rău pe cât pare.
       Asa că mi-am început prima zi de Zen a vieții mele mai degrabă optimistă. Am ajuns dis de dimineață la bucătărie, familia iubitoare sorbise și ultimele picături de cafea și se asigurase că nu mai există materie primă pentru încă o cană. De principiu m-aș fi enervat dar Zenul recent descoperit m-a lămurit că au făcut asta numai pentru a mă împiedica să-mi distrug sistemul nervos cu cofeină.
      Bineînțeles epuizati de efort au uitat să dea mâncarea pisicii, care extrem de fericită că mă vede a reușit în doi timpi și trei mișcări niște broderii incredibile pe ciorapii mei. Mi-am înghitit nervii ce incepeau sa apara si m-am gandit ca oricum erau mult prea grosi pentru o zi de primavara, armonia universului cerea cu determinare ciorapi potriviți.
       L-am sunat pe colegul care se ocupă de regulă cu obținerea diverselor certificate de la reprezentanții statului. Mi-a răspuns soția lui care mi-a adus la cunoștință că el e așa de terminat de o gripă încat nici la telefon nu poate răspunde.
       Ca o consecință directă agenda mea s-a încărcat și cu jumate din obligațiile lui dar m-am gândit că asta e numai o cale de a evolua și am pornit-o nu foarte bine dispusă spre una din instanțele patriei de unde aveam absolută nevoie de un certificat.
      Instanțele am descoperit eu cu maximă încântare sunt un fel de lume vrăjită, nici Alice nu cred că s-a simțit mai pierdută alergând după Iepurele Alb.
        M-am prezentat ca orice cetățean la Informații, atât că nu acesta e locul în care să afli ce să faci în atare situație. Nu, deținătorul tuturor adevărurilor într-o asemenea instituție este colegul de la camera 5.
       După vreo 10 minute de căutări ale camerei 5 pătrund triumfătoare în această inimă a instituției. La cât de greu am găsit-o nu m-ar mira ca aici să dau de Oracolul zeiței Themis, transmițând direct lucrătorilor din jur ce au de făcut.
      Nu, în încăpere este numai o doamnă care își ridică greu privirea de pe monitorul calculatorului unde încerca din greu să termine un complicat joc de Solitaire, mă privește cu tot reproșul necesar pentru a-mi da seama că nu era cazul sa pun în pericol umanitatea întrerupând-o de la treburile importante ale Domniei Sale.
    Pentru un certificat, încep eu timid.
     O să revină colegul imediat, așteptați afară.
    Ies, este deja ora 9, mă învârt prin zonă de pe la 8 și 20, mă gândesc că nu mai am mult și ajung și la birou. Lângă mine un domn trage cu patimă dintr-o țigară, nu îi mai atrag atenția că nu ar trebui să fumeze înăuntru, dacă nu aș fi Zen și eu m-aș fi apucatd e fumat în ultima oră.
      Păzim cu încrâncenare ușa, nimeni nu intră, nimeni nu iese, trec 30 de minute, de la un capăt al culoarului apare un avocat, vorbește la mobil, caută în geantă și încearcă să își mențină pe el roba care alunecă la fiecare pas. 
         Deschide ușa și aruncă o privire înăuntru, omul cunoaște, imediat își dă seama că obiectul căutărilor sale lipsește.
   Și Ionel? se interesează el
   Pe aici, se aude glasul morocănos al doamnei.
    Omul pare iluminat, dar nu așteaptă ca noi, pleacă, asta îmi dă de bănuit dar atitudinea Zen nu îmi dă voie.
      Este aproape 10, domnul de lângă mine și-a pierdut răbdarea intră din nou, nervii delicați ai doamnei nu mai rezistă, se aude urlând că nu, colegul nu s-a întors, 
    De pe cealaltă parte a culoarului un domn se întrerupe o clipă din discuția pe care o avea cu o duduie și ne privește curios, pe mine și pe colegul meu de așteptare care s-a întors între timp la țigară, apoi se întoarce la discuție. 
    S-a făcut 10,30.
Continuarea data viitoare ca mi se duce zen-ul şi numai povestind din amintiri 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis