duminică, 16 decembrie 2012

Spre SuperBlog 2012


So, pe 8 decembrie am fost la Gala Superblog 2012. Evenimentul în sine interesant chit că eu am fost numai la gală nu şi la celelalte acţiuni, drumul spre eveniment poezie în mişcare.
Gala se desfăşoară logic la Bucureşti că nah de acolo răsare soarele pentru toţi românii, eu nu locuiesc acolo pentru că mă ard uşor la soare şi am considerat că nu e cazul să şed fix în urbea din care răsare el. Aşa că am plecat cu arme şi muniţii din creierii nopţii spre capitală, eh exagerez un pic era numai 5, 50 dimineaţa când m-am trezit ca să pot pleca spre gară la 6,30.
Pentru vizitele mele în gară nu ar ajunge un volum de scurte povestiri. In primul rând aşa mi-a cântat mie cucul să plec de regulă la Bucureşti, de regulă cu trenul de 5,45 dimineaţa şi ca urmare traseul meu să se intersecteze cu al unui nenea care lucrează acolo. Care nenea nici în ziua de azi nu ştiu cu ce se ocupă exceptând îndemnarea nervilor mei spre sinucidere, dar de câte ori plec cu un tren de noapte e acolo, insista să-mi spună povestea vieţii lui şi să-mi ceară a 1000 a oară numărul de telefon deşi invariabil îl primeşte pe al lui Iubi  şi chiar idiot de ai fi ţi-ar trece prin cap că nu pot greşi de 10 ori la rând.
Bun, deci la intrarea mea triumfală în gară l-am observat cu coada ochiului pe nenea care se apropia vitejeşte gata de discuţii, experienţa şi-a spus cuvântul, l-am driblat meseriaş, m-am aşezat pe o băncuţă şi am început o discuţie fascinatorie cu o tanti despre creditele ipotecare şi cele de refinanţare, subiectul meu preferat la orice oră dar mai ales la 7 fără un sfert dimineaţa, numai că nah femeia despre asta voia să vorbească şi cum calul de dar nu se caută după proteză…..
Nu că asta l-ar fi descurajat total pe nenea de la CFR, nope, a stat acolo lângă noi îndurând stoic la 1,50 m şi 25 de kilograme ale sale discuţiile în care se mai amesteca uneori deşi tanti îl călca mai ceva ca pe o găină neştiutoare nimerită miraculos pe o pistă de Formula 1.
Cu întârzierea de rigoare adică vreo 20 de minute a sosit trenul în care ne-am aburcat conform instrucţiunilor de pe bilet. Soarta a vrut să meargă multă lume la Bucureşti în week-endul acela aşa că din 8 locuri în vagon 6 s-au ocupat instant la noi în gară, eu şi 5 pensionari. Cum afară era încă beznă am decis fiecare în gândul lui dar surprinzător în unanimitate să ne continuăm somnicul întrerupt cu vreo oră oră în urmă. Exceptând uşa vagonului care se deschidea singură de parcă era posedată şi a trebuit să o legăm cu draperia şi necesitatea formulării unor cereri către conductor pe motivul că nu aveam căldură în vagon lucrurile au mers minunat până la Videle cred.
Ajunşi aici liniştea dimineţii s-o făcut ţăndări de glasurile cristaline ale colindătorilor care pretindeau creştinilor să deschidă uşa. Asta m-a trezit din moţăială şi m-a aruncat în noianul dubiilor, dar dacă eu sunt să zic hindusă trebuie să deschid sau nu uşa? Şi pe urmă colindătorii parcă vin acasă nu în tren, de unde să le dau eu mere, nuci şi colaci în tren? Că doar nu am plecat de acasă cu tolba pentru respectarea tradiţiilor creştine. Oricum uşa noastră fusese legată cu mari eforturi cu draperia aşa că nu s-a pus problema deschiderii ei. Din păcate colindătorii nu m-au trezit numai pe mine ci şi pe distinşii mei companioni şi cum eram în ajunul alegerilor m-am trezit prinsă într-o dezbatere electorală demnă de o Antena (3,14)2 .
Cum trăim în frumoasa noastră ţară ar fi fost culmea ca din cei 5 pensionari din care 4 au participat la discuţie să nu  mă trezesc cu 6 preferinţe, aşa că pentru un început de zi cât se poate de zen toate partidele şi toţi candidaţii au fost lăudaţi şi înjuraţi în mod egal . Am trecut la o scurtă discutare a valorii punctului de pensie, am făcut o scurtă comparaţie a calităţii tractoarelor germane raportat la cele româneşti şi ne-am lamentat pe tema înţepenirii noastre colective  în mijlocul câmpului pentru că nişte oameni de bine furaseră ceva cabluri de semnalizare ca atare toată Gara de Nord se bucura de întârzieri.
Personal îi bănuiesc pe cei de la SpringTime, KFC şi MC Donald’s pentru că deverul le-a crescut corespunzător în perioada în care aparţinătorii veniţi să ne culeagă din gară au fost nevoiţi să se refugieze din curentul sălbatic de pe peron.
După vreo 30 de minute probabil rezultat al eforturilor doamnei care stătea în faţa mea şi care se închina de 2 ori pe minut, încă nu ştiu dacă din cauza rugăciunilor sau a uluirii totale provocate de declaraţiile covagonarilor noştri, am pornit încet spre capitală unde am ajuns cu numai 50 de minute întârziere, chestie care mi-a adus în cap fără vreo logică o ştire citită undeva conform căreia în Japonia într-un an întreg toate trenurile la un loc au cumulat 6 minute întârziere şi oamenii căutau soluţii.
M-am îndreptat agale spre Mc întru recuperarea lui Morty al cărui tren nu avusese întârziere şi mă aştepta de vreo oră jumătate, mno că mi-am adus aminte de Mc şi de cafea deci mă duc să redactez una şi voi reveni altădată cu povestea Galei Superblog de anu’ ăsta.

Un comentariu:

  1. Ca fostă navetistă cu trenul, zic că ai avut noroc totuși. Eu am priză de obicei la gospodine (par mai neajutorată probabil) așa că îmi livrează în mod absolut gratuit rețetele lor minune, în ciuda faptului (sau poate tocmai de-aia) că nu par vreo gurmandă.

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis