joi, 15 noiembrie 2012

Vremuri


Dacă în copilărie m-aş fi întâlnit cu peştişorul de aur al tehnologiei trei dorinţe aş fi avut:
 Să pot vedea desenele animate de la bulgari, noi aveam numai sâmbăta, în culori, efectiv în culori nu în parodiile alea de  televizoare color care erau la noi în care vedeai mai roz sau mai bleu dar în nici un caz în culori.
      Şi am avut ceva de aşteptat pentru dorinţa asta pentru că la mine la ţară tehnologia a ajuns greu, foarte greu dar a fost totuşi prima care s-a îndeplinit. Am primit o ladă uriaşă cu o telecomandă ca o consolă de jocuri pe care cele fix trei programe tv la care avea acces erau în culori complete. Era nevoie de jumătate de familie să-l ridicăm de pe masă la ştergerea prafului şi nici nu am fi visat să-l punem pe altceva decât pe o mobilă serioasă de lemn masiv care să reziste gabaritului său.
Când şi-a dat obştescul sfârşit am fost nevoită să-mi cumpăr un televizor LCD dar parcă nu mai are farmecul de pe vremuri şi mai rău jumătate din timp mă pierd în meniu. În zilele cu adevărat bune mama reuşeşte să-l seteze în portugheză şi de aici ieşim foarte greu oricum  în general încercăm să ne limităm la funcţiile de bază pentru că nici în visele mele cele mai frumoase nu cred că voi înţelege tot ce poate să facă televizorul acesta.
Mi-am dorit un telefon, orice fel de telefon şi a apărut şi el după o vreme. Întâi în formă fixă, cu roată, apoi un mobil... Minunata mea plimbare prin amintiri este întreruptă
Prietena mea îmi înmânează telefonul ei mobil şi mă roagă s-o apelez pe soră-sa. Ea conduce deci nu poate face ambele operaţiuni în acelaşi timp, ea este mai puţin tehnică decât mine. E drept că eu nu conduc, existenţa unui permis de conducere pe numele meu este un miracol pe care nu vreau să-l stric punând efectiv mâna pe volan. Cum tot nu fac altceva stând în dreapta mă apuc să îi caut sora în agendă. Apăs uşor cu un colţ de deget ecranul care nu răspunde, pun degetul serios,  nimic, încerc o mişcare de slide, tot nimic. Privesc înciudată telefonul şi mă pregătesc să îi spun că l-am stricat când privirea îmi cade pe taste, hm uitasem cum e să ai un telefon fără touch screen  sau o fi corect screen touch, niciodată nu mi-a fost clară treaba asta.
Mi-aduc aminte cu câtă îndârjire m-am opus eu însumi ideii, e drept încercasem să mă descurc în telefonul lui Iubi, care telefon nu voia niciodată să răspundă atingerii mele, şi ajunsesem la concluzia că aparatele astea sunt o invenţie drăcească menită să îţi complice viaţa. Ce anume nu era în regulă cu vechiul meu telefon cu taste? De ce mi-aş fi luat altceva?
Şi am trecut prin povestea asta cu fiecare din telefoanele mele, care nici n-au fost multe, cred că în 12 ani am folosit numai vreo 4 din care două încă le am, unul funcţionează pe undeva la un prieten iar ultimul se încăpăţânează să-mi demonstreze că telefoanele de ultimă generaţie pot fi la fel de rezistente ca strămoşii lor.
Nu cred că telefonul de azi va ajunge la performanţele în ale rezistenţei ale primului meu telefon mobil Nokia 5110 cred că era, acum mi se pare uriaş şi greu şi antena aia externă e de-a dreptul ridicolă dar a rezistat la atâtea căderi spectaculoase pe scări şi cred că l-aş mai folosi şi azi dacă nu spărgeam plasticul care proteja antena astfel încât să fiu mai tot timpul fără semnal.

E bine că l-am spart totuşi, a urmat un telefon care putea primi şi alte tonuri de apel. Deşi declarasem foarte decis că eu îmi iau telefon pentru vorbit la el am fost încântată când am putut pune ce melodie voia neuronul meu zglobiu ca ton de apel şi când am descoperit tehnologia colţ albastru, bluetooth şi când am putut să fac fotografii cu el.
Aşa ajung la cea de-a treia dorinţă un aparat de fotografiat cu care să pot face fotografii, cele la care trebuia să reglez de una singură diverse treburi reuşeau să iese fie nişte mari pete albe, fie nişte mari pete negre.
Am studiat tot de la principiile camerei obscure la fizica lentilelor singurul lucru care a pus capăt chinului în acest domeniu a fost un aparat foto digital.
Am fost norocoasă cumva tehnica a evoluat în aşa măsură încât acum am fiecare din aparatele astea separat şi încorporate una în alta. Mă uit la videoclipuri de pe mobil, fac fotografii cu el, le încarc pe reţele de socializare, îmi fac jumătate din treburi cu telefonul acesta şi îmi amintesc nostalgic cum priveam tot timpul ecranul bătrânului Nokia 5110 care deşi putea fi dat pe profil silenţios nu avea şi vibraţii aşa că nu aveam idei când sună şefa.
În rest stau cuminte şi aştept, deşi am declarat o viaţă că nu aştept de la telefonul meu să facă şi clătite încep să am nişte speranţe  în sensul că una din următoarele generaţii de mobile va face şi asta sau măcar îmi va  permite să le downloadez.


A fost SuperBlog 2012 

2 comentarii:

  1. Mi-a placut mult cum s-a impletit povestirea celor trei dorinte. Foarte frumos articol, mi-a mers la suflet. :)
    Felicitari sincere, Mihaela, si mult succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc , inca un articol si am supravietuit concursului :)

      Ștergere

Da-ti cu parerea ca e gratis