duminică, 11 noiembrie 2012

Dimineti cu roua





Panglica cenuşie a drumului se întindea la nesfârşit în faţa noastră mărginită de păduri dese. Aluneca în urma mea fără efort şi fără ezitare, paşii mei erau din ce în ce mai şovăitori, efortul începuse să îşi spună cuvântul şi imediat ce încercam măresc viteza egala cu o accelerare mai puternică decât a mea.
Era un prădător absolut, totul te invita, culoarea, forma, promisiunea nesfârşitelor avantaje, beţia puterii pe  care ţi-o punea la dispoziţie  şi abia târziu începeai să observi adevărata faţă, modul în care făcea un pustiu în jurul tău, modul în care îţi fura totul de la prieteni la aer.
Chiar şi acum, aici în nesfârşita pădure în care alergam semnele trecerii sale începeau să se vadă, frunzele copacilor se ardeau uşor pe margini şi dacă nu plecam suficient de repede, otrava avea să ajungă peste tot, în pământ, în rădăcini, în florile care se înălţau neştiutoare în micile poieni de pe margine.
Eu însămi nu mai aveam aer, simţeam cum mirosul metalic mă învăluie ca într-un cocon, arsenicul se îndrepta deja spre plămânii mei şi probabil ceva oxizi de nitrogen şi nichel, dacă nu scap în curând creierul meu se va simţi învăluit în vată, gândurile mi se vor forma difuz împiedicându-mă să-mi mai planific evadarea şi într-un final inima se va opri.
M-am ridicat din pat tuşind, aerul refuza să intre în plămânii mei chinuiţi, ochii nu se obişnuiau cu întunericul încăperii, mintea nu înţelegea  unde mă aflu. Nu eram într-o pădure, eram acasă în camera mea şi nu eram în pericol.
În curte Noul Prius dormitează cuminte între straturile de trandafiri cu care e prieten, el nu seamănă cu maşina prădător din visul meu, el este noua generaţie, este un Hybrid care mă va face să depăşesc coşmarul unei planete în agonie sub norul gazelor de eşapament.
Îmi place că ştie să facă atât de multe, să oprească singur motorul pe benzină când staţionăm, să mergem fără zgomot sau noxe la sub 50 de kilometri la oră, de parcă am şi apuca să trecem de viteza asta în oraş, că are grijă de confortul meu fără să calce peste confortul mediului.
Îmi place că este o dovadă a faptului că ne putem folosi inteligenţa pentru a proteja,  că mă face să visez cu ochii deschişi la posibilităţi.
Când îl privesc pe Prius cred că el este începutul, că durata de autonomie de 2 kilometri a variantei exclusiv electrice se va prelungi şi mai mult, energia electrică va fi obţinută dotând maşina cu celule fotovoltaice.
Când îl privesc pe Prius cred că văd viitorul în care oamenii au reuşit să stăpânească o resursă de energie pe care abia o descoperim şi care este nelimitată, cea solară, pentru a înlocui ceilalţi combustibili, viitorul în care vom fi intrat într-o relaţie cu adevărat echilibrată cu planeta albastră care ne găzduieşte, o relaţie în care binele nostru va înceta să mai fie suferinţa ei.

A fost SuperBlog 2012 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis