joi, 1 noiembrie 2012

Beam me up, Scotty





Casă, dulce casă, abia aştept să mă odihnesc un pic în casa mea old fashion, îmi ador nepoţii dar o săptămână la ei este prea mult pentru nervii mei.
Nu din vina copiilor, sunt adorabili şi atât de inteligenţi, prea inteligenţi dacă mă  gândesc bine,, statul acela permanent cu nasul în câte un gadget nou nu are cum să fie sănătos şi toată casa aia  geme de  tehnologie ultimul răcnet, niciodată nu mi-e clar când pornesc televizorul şi când maşina, de vreme ce toate sunt controlate de la distanţă.
Oh zilele de aur când televizorul se pornea dintr-un buton şi nu exista telecomanda, puştii au crezut că spun bancuri.
Mda casa pare în regulă, trebuie să recunosc sistemele de închidere cu comandă vocală merită, nu mai cari kilogramul ăla de chei în geantă şi nici nu-mi pot falsifica vocea atât de credibil încât să se deschidă porţile cetăţii.
„Fiat lux” şi nu se aprinde nici o lumină, hm probabil e ceva în neregulă cu Compi, trebuia să mă gândesc că lăsarea acasă pentru 7 zile întregi a soţului meu va avea urmări asupra computerului administrator de ambient. Ce-o mai fi făcut de data asta?
O să mă ocup de asta după ce îmi fac o cafea. Sper că nu a aruncat iar punga pe motiv că mă face prea nervoasă. Nope, e aici.
Pentru numele lui Dumnezeu, a schimbat aragazul. Suntem fericiţii posesori ai unei plite utramoderne, o struţocămila atât de la modă. Recunosc e drăguţă, imaculat albă, cu plita aia neagră lucioasă şi ochiurile marcate foarte clar cu roşu puternic, nu ocupă mult spaţiu şi se încălzeşte instant, doar apeşi un buton, ce îmi mai ieşea pe vremuri sufletul când prindeau chibritule umezeală, te şi anunţă când e cazul să pui cafeaua în apă. Hait, am apăsat un buton greşit se întâmplă ceva în neregulă cu plita asta.  Cine e atât de idiot încât să incorporeze  un monitor LED între cele două ochiuri ale plitei? Nu pot vorbi cu nepoţii dacă nu le văd feţele zâmbăreţe între tigaia cu omletă şi ibricul de cafea?
Mi-e dor de vremea tinereţii mele când eram la fel de atehnică dar parcă erau mai puţine informaţii de ignorat, calculatoarele erau mari şi dacă nu aveam montată cameră asta e  nu te vedea nimeni. Dacă aveai de scris un email te aşezai frumos la calculator şi îl trimiteai şi mi se părea aşa reconfortant să aud uruitul acela al hdd-ului extern, intern, habar n-am cum era, dar îl auzeam ştiam că e acolo, de când au apărut ssd-urile  mă simt de parcă aş avea tot timpul un spion în casă, nu poţi şti când merge sau nu merge calculatorul pentru că viu e la fel de silenţios ca şi stins.
De pe la 75 de ani am început să simt că trăiesc în Star Trek , frigiderul urlă ca smucitul când conversez prea mult cu prăjiturile, boilerul refuză să crească fie şi cu o jumătate de grad temperatura apei din cadă peste cea setată de doctor pentru a-mi proteja tensiunea, casa în sine refuză să mă lase să ies pe uşă dacă nu am suficiente haine să fac faţă frigului de afară.
Bine, există şi variante mai simple de viaţă dar eu a trebuit să mă mărit cu un pasionat de tehnică, în casa noastră şi tigaia pentru clătite are încorporat un procesor Intel, probabil, ce e al lui e al lui e fidel, cu acesta a plecat la drum pe el se bazează încă. Dacă stau să mă gândesc bine e unul din  motivele pentru care încă mai suntem căsătoriţi după 50 de ani, mă forţează să trăiesc în acelaşi ritm cu noile generaţii şi uneori asta poate fi chiar minunat


A fost SuperBlog 2012 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis