sâmbătă, 15 septembrie 2012

Inceputuri...


Nu am dormit toată noaptea. Nici nu am apelat la leacul tradiţional al nopţilor mele de insomnie, una din cărţile de pe noptieră. Am privit lumina slabă ce se strecura pe fereastră şi juca un teatru de umbre pe tavan.
        Şi m-am gândit. Mi-am amintit atâtea lucruri din viaţa mea pe care le credeam pierdute pentru totdeauna.
        Nu cred să mai fi avut vreodată atâtea emoţii, parcă aş fi în ajunul nunţii, atât că nu simt agitaţia, nu privesc ceasul de alături aşteptând să vină mai repede dimineaţa. De fapt, aş prefera să nu mai vină. Niciodată.
       Încet lumina se schimbă, devine mai puternică. Încerc să ignor ziua nouă ce se naşte. Telefonul începe să susure „The way i am”, melodia de trezire. Nu mă mai pot ascunde.
       Nu am avut încredere că mă voi putea concentra în dimineaţa asta şi mi-am ales de ieri hainele. Şi bine am făcut. Iniţial mi se pare că un costum clasic, nu e potrivit ocaziei, prea oficial. Ezit cu mâna întinsă spre o rochie, dar aproape imediat îmi dau seama că ar fi o exagerare.
        De nu aş mai simţi golul acesta în stomac, ghemul emoţiilor ce îmi blochează respiraţia. Mâna îmi tremură puţin când trasez linia cu creionul dematograf. Simt înţepăturile unor lacrimi dar nu mi le pot permite. Asta ar mai lipsi, să mă duc cu ochii înroşiţi.
       E deja 8 şi ne întâlnim la 9, traficul o să fie înnebunitor. Am rugat-o pe Anda să conducă ea, eu nu m-am simţit în stare, şi încă nu a ajuns.
       Nu mai am răbdare s-o aştept în casă, de parcă prezenţa mea în stradă ar grăbi cumva evenimentele. Îmi iau geanta, telefonul, cheile, cred că sunt gata. Nu, am uitat parfumul, mă întorc apoi îmi aduc aminte că asta poartă ghinion. Nu mai contează.
        Sună Anda, trec prin valul de Poeme, pulverizat şi mă grăbesc spre maşină. Nu vreau să întârzii tocmai azi.
       Pe de o parte abia aştept să-l văd, mi-a fost dor de el, mi-a lipsit până şi mormăitul de la 2 noaptea când mă descoperea citind. Mă întreb dacă s-a schimbat apoi mă gândesc că sunt absurdă. Când să se fi schimbat? În trei luni? Şi apoi am vorbit cu el zilnic, nu am băgat de seamă nimic diferit.
       Lumea trece pe lângă mine fără să o văd, Anda mă strigă, probabil de ceva timp, îmi ridic privirea de pe parbrizul prin care nu văzusem nimic spre ea. Am ajuns, ar fi trebuit să-mi dau seama că ne-am oprit dar n-am făcut-o. Se oferă să rămână cu mine dar nu e nevoie. Aşa sper.
       Mai sunt 5 minute, în faţa clădirii este o mare de oameni, intră şi ies, flux şi reflux.
        Mă aşteaptă lângă una din scări. Nu pare schimbat. E la fel de frumos ca întotdeauna, calm, foarte calm. Nici un fir de praf pe costumul negru, nici o cută pe cămaşa de culoarea untului. Priveşte undeva dincolo de toţi oamenii. Mai trag de timp un minut să-l privesc.
        M-a zărit, faţa i se luminează cu unul din zâmbetele lui incredibile.  Mă îndrept spre el încercând să nu alerg. Un pas înaintea celuilalt şi apoi de la capăt.
       Un sărut uşor de bine ai venit. Abia când mi-l întinde observ că avea în mână un trandafir. Lumea mea e redusă la ochii lui, ca întotdeauna. Oamenii vin şi pleacă, se mişcă în valuri zgomotoase în jur.
        Îmi aminteşte cumva de prima noastră întâlnire oficială, de cât de greu mi-a fost şi atunci să îmi iau braţele din jurul lui.
      - Mergem?
       Privesc mâna întinsă spre mine şi ştiu că nu există alt drum. Îmi strecor mâna într-a lui. Piatra inelului de logodnă luceşte stins şi apoi dispare cu mâna mea cu tot. Mână în mână pornim din nou spre un alt loc ce are să ne schimbe viaţa. Simetria evenimentelor e cel puţin surpinzătoare, dar de altfel, aşa sunt toate lucrurile în care Alex se implică de o formă sau de alte.
        Repetăm gesturi pe care le-am făcut de atâtea ori. Deschide uşa, niciodată nu am înţeles de ce toate instituţiile publice au uşi inimaginabil de grele. Se interpune între mine şi oamenii ce se înghesuie în toate direcţiile.
        Din nou mă cuprinde o dorinţă nebună de a mă întoarce din drum, să fug, să mă ascund. Dar nu pot, îl privesc pe furiş, la fel de înalt ca întodeauna, dându-mi aceeaşi siguranţă, caută cu privirea pe cineva peste capetele oamenilor. Se relaxează. A găsit. Se întoarce spre mine şi zâmbeşte.
Îl iubesc, respir adânc, lupt împotriva ameţelii ce mă cuprinde şi agăţată de mâna lui merg înainte.
        Observ cu greu ce se  întâmplă în jur, holul e supraaglomerat, supraîncălzit. Se apropie de noi un domn cu figură de bunic. Ştiu cine este deşi nu l-am văzut niciodată, ne salutăm, schimbăm cuvinte pe care nu mi le voi aminti niciodată. Îi urmăresc privirea alunecând contrariată de la mâinile noastre împletite, la trandafir, apoi la Alex care aproape m-a învăluit pentru a mă feri de ghionturile accidentale. Nu întreabă însă nimic. Îl urmăm.
        Sala e mare şi pustie, băncile se întind în spatele nostru goale. Ni se strigă numele. Buletinele trec de la noi la doamna din stânga. Cealaltă doamnă ne spune ceva, nu aud ce. Vocea lui Alex se aude lângă mine.
     -„Da”.
    Nici tare, nici încet, calm dar hotărât, dincolo de orice îndoială. Văd privirea doamnei fixată pe mine. Nu am idee cum arăt dar simt tonul ei înmuindu-se, ochii i s-au îmblânzit.
       În minte îmi sună cealaltă întrebare. Aceeaşi atmosferă, noi doi, singuri, ţinându-ne de mână. Începutul şi sfârşitul. Probabil m-a întrebat pentru că toţi se uită la mine. Alex zîmbeşte din nou, un zâmbet stins de data asta.
   Spun la rândul meu „Da”. Doamna oftează abia simţit. Mă întreabă de nume. Nu, nu vreau să mă mai numesc Dima deşi ştiu că Alex nu ar avea nimic împotrivă.
       Semnăm, ne dau înapoi buletinele. S-a terminat. Afară o femeie ţipă ascuţit la „porcul care i-a mâncat tinereţea”, se pare că au de împărţit un apartament şi multe resentimente. Mâna lui o strânge mai tare pe a mea. Noi nu avem de împărţit nimic. Tot ce avem sunt amintiri şi Slavă Domnului, pe astea le putem lua amândoi în acelaşi timp.
       Ieşim din clădire aşa cum am intrat. Ba nu, deşi mâinile noastre sunt împreună, drumurile s-au despărţit de ceva timp, iar acum suntem divorţaţi.

Un comentariu:

  1. Captivanta poveste, frumoase instantanee ale lumii si sentimentelor.

    Singura parte ireala in aceasta intamplare este prezenta sentimentului de iubire in cazul unui divort. Nu e loc de iubire, nu e loc de duiosie, nici de romantism. E o trezire dureroasa la o realitate pe care nu ti-ai imaginat-o niciodata. Atunci cand ajungi aici, povestea de dragoste este deja un film demodat...

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis