miercuri, 26 septembrie 2012

In cautarea perfectiunii


Cred  că ideea asta în alte forme m-a mai bântuit, nu-mi aduc aminte când, cum sau de ce dar dacă a revenit înseamnă că e cazul pentru o analiză mai aprofundată.
Azi m-a pocnit brusc revelaţia în timp ce negociam cu mine însumi vreo 15- 20 de minute de gimnastică. A pornit de la motivaţia pe care pervers creierul meu o împingea la înaintare, adică nu contează că azi lumea ta e cafenie (şi eu urăsc cafeniul), nu contează că pe tine nu te relaxează să faci mişcare, că de fapt leacurile tale de suflet stau în cufărul cu cărţi şi ceaiuri parfumate, trebuie să te mişti, să îţi supui muşchii unor eforturi de care nu au chef şi nici mare nevoie pentru că ai văzut doar cum arăţi.
Aici am făcut brusc o pauză, adică în ce fel arăt? Nu-s grasă, nu am probleme de sănătate care să necesite gimnastică zilnică, am făcut aşa de amorul artei vreo 2 kilometri pe jos plimbare în pas vioi care mă detensionează, cam ce nu e în regulă cu imaginea asta de vreme ce încă mai simt nevoia să fac un efort suplimentar?
Mi-a trecut prin cap că aşa fac în toate. Îmi aleg cele mai puţin probabil de atins modele şi mă lansez obsesiv în urmărirea lor. Acum nah unii oameni sunt frumoşi, alţii sunt geniali, alţii au abilităţi de comunicare incredibile şi alţii te bine dispun instantaneu, fiecare cu talentul şi darul lui, fiecare este bun pe o felie maxim două de activitate şi se consideră binecuvântat cu asta. Eu trebuie să le fac pe toate la acelaşi nivel, eu trebuie să fiu tot la superlativ.
Şi asta e o greşeală, pe undeva în educaţia mea ca şi în educaţia altora s-a greşit. Ar trebui să ne învăţăm copii că nu trebuie să fie perfecţi, este suficient să fie ei înşişi. Foarte rar se întâmplă să ai un fizic de zeiţă, un creier de Einstein şi abilităţile sociale ale lui Jackie Kennedy şi totuşi ne-a intrat cumva în cap nu numai că am putea să întrunim toate astea în acelaşi organism, ci şi că ar trebui şi că nu trebuie să precupeţim nici un efort şi nici să ne abatem vreo clipă de pe drumul atingerii acestui scop.
 Nici nu vreau să mă gândesc câte probleme, câte ore de terapie şi câte traume psihice ascunse sub covor am evita dacă am reuşi să înţelegem al timp că suntem absolut incredibili şi minunaţi chiar dacă nu ne încadrăm matematic în toate şi în fiecare standard al perfecţiunii în parte.
Aşa că mi-am făcut o cafea, mi-am ales o carte şi mi-am luat zi liberă, cumva mă îndoiesc serios că dacă prin absurd aş prinde acum peştişorul de aur şi mi-ar asigura în mod miraculos dimensiuni de fotomodel aş deveni brusc şi iremediabil fericită sau cel puţin mai fericită decât după vreo 2 ore de citit cu picioarele înfăşurate într-un pled colorat şi cu soarele de toamnă cernându-se peste pagini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis