sâmbătă, 29 septembrie 2012

Eu divortez, tu divortezi...........

Nu m-aş fi gândit să mă preocupe veci problema divorţurilor de vreme ce am reuşit să mă feresc eficient de o căsătorie până al ora asta. Divorţul Oanei Lis era cam ultimul care să mă intereseze pe lista improbabilelor mele preocupări în domeniu . Şi totuşi……… De ce divorţează oamenii în general? Să nu mi-o ziceţi pe aia cu nepotrivire de caracter că nu o cred deşi e tot mai invocată. Acum ceva timp când eram mai tânără aş fi croşetat vioi pe ipoteza distanţării sufleteşti, că vezi doamne după atâta amar de ani oamenii nu mai au vise în comun, de fapt mulţi dintre ei nu mai au vise punct, nici proprii, nici în indiviziune. Dar e ceva care îmi dă cu radical aici şi taman pe biata Oana Lisa m-a găsit să fac analiză de caz. Adică nu mai au vise în comun pricep dar frate până acum au avut? Oamenii sunt împreună de aproximativ 20 de ani şi s-au decis să facă şi formalităţile de rigoare cu vreo 3 ani în urmă, aş zice că 17 ani la comun ar fi cam suficienţi să te prinzi dacă tu şi acela de lângă tine aveţi ce face în general împreună. Li s-au terminat visele fix în ăştia 3 ani de când împart acelaşi nume şi stare civilă? Şi pentru că m-am apucat de perechea asta nu cred că am putea veni cu argumentul s-a terminat pasiunea şi au descoperit că în afară de sex nu-i leagă nimic, că date fiind condiţiile sexul nu crez să-i fi legat vreodată din cale afară şi nici să fi durat 17 ani. Şi atunci dacă am stabilit că relaţia a rezistat neoficializat vreo 17 ani cum de 3 ani cu acte în regulă au reuşit s-o dea peste cap? Se vehiculează o aventură extraconjugală, mno şi după ce a fost fidel 17 ani taman acum s-a găsit s-o înşele? Sau situaţia era aşa şi înainte şi cumva abia acum a început s-o deranjeze? E vorba de celebrele aşteptări nerealiste conform cărora după căsătorie celălalt se va „da pe brazdă” prin asta fiecare înţelegând că celălalt se va schimba după gustul şi nevoile sale? E vorba de posibilitatea de a împărţi acum bunurile comune pe care în timpul relaţiei neoficializate nu o aveau? Să fim oare mai dispuşi să trăim în relaţii imperfecte şi brodate de compromisuri şi renunţări câtă vreme nu există un act scris care să ne ateste legătura cu celălalt? Să ne apuce brusc nevoia de afirmare a personalităţii şi cheful de bătut cu pumnul în masă pe tema mie să-mi respecţi ideile abia după ce credem că ne-am ancorat de cineva? Ce anume din hârtia aia roz ne creează impresia că relaţia se va schimba în bine la apariţia ei, că o putem folosi pe post de pârghie pentru a obţine ce vrem noi, cum vrem noi, când vrem noi? Ce ne dă certitudinea că acum dacă tot am semnat-o celălalt va închide ochii când depăşim nişte nivele ale bunului simţ în comportament? Şi la urma urmelor dacă tot duce la atâtea probleme de ce s-o mai semnăm?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis