sâmbătă, 22 septembrie 2012

ER


M-am repezit ca de fiecare dată când sirena ambulanţei se aude apropiindu-se de spital. Eram pregătită, odihnită, gata să intru în acţiune, mi se părea o zi numai bună de salvat vieţi, până când a fost coborâtă targa.
      Atunci am rămas aşa ca o statuie vie, în loc să aud ce spune asistentul de pe SMURD am auzit tăcerea, absolută, abia când inima a început din nou să bată mi-am dat seama că  a sărit o bătaie, că uitasem să respir, că nu schiţasem nici un gest. Cuvintele trec pe lângă mine, „maşină”, „trotuar”, „viteză”, nu le pot lega unele de altele, nu pot închega imaginea, nu pot să le spun ce să facă.
      Ar trebui să mă mişc, să vorbesc, să nu irosesc secunde, dar e aici, e în faţa mea. Mi-am dorit de atâtea ori să dispară, fără să las cuvântul să se formeze fie şi numai în gând dar mi-am dorit de atâtea ori să moară. Şi acum e în faţa mea pe o targă, aproape gata să-mi îndeplinească dorinţa.
    Şi eu tot nu mă pot mişca. Ea singură? Erai cu ea? Unde eşti tu? Eşti întreg? Eşti în următoarea ambulanţă ce se apropie tânguindu-se de spital?
      Cineva îmi dă un ghiont, îmi văd mâinile mişcându-se, mă aud ca dintr-o altă lume dând instrucţiuni. Ce fac? Ce trebuie să fac? Mă mişc automat, execut şi gândurile mi se învălmăşesc în cap.
       Îi simt mâna subţire şi văd vasele albăstrui sub pielea aproape transparentă. Mi-e frică. Niciodată nu mi-a fost aşa frică. Am gura uscată şi amară, mă pârjoleşte setea şi mă înţeapă ochii. Pentru prima dată în viaţă vreau să fug, să mă ascund , să nu iau eu deciziile.
      Un aparat începe să ţiuie, o mare de oameni în verde se agită în jurul meu, în jurul ei, aproape mă ameţeşte mişcarea lor continuă, inima ei a început din nou să bată, mâinile îmi tremură numai o idee  când termin masajul cardiac, tremură de uşurare. S-a stabilizat.
     Poate a avut noroc, poate chiar am făcut ce trebuia, nu ştiu, nu îmi pot aduce aminte nici un singur lucru pe care l-am făcut sau am pus să fie făcut. Până vin rezultatele am o clipă liberă s-o privesc. E mică de tot, o mână de om într-un pat mult prea mare, părul i s-a întins roşu ca o rană pe perna albă, e palidă şi aşa cum stă cu ochii închişi pare că doarme, copil în aşteptarea Moşului.
      Te-au anunţat. Ai intrat trântind uşile, în fugă. Acum te-ai trezit, părul are dezordinea somnului, ţi-ai încheiat cămaşa strâmb  şi nu ţi-ai legat şireturile, probabil ai condus cu viteza luminii. Ai ochii întunecaţi şi ard.
    Stai aplecat deasupra patului ei şi pentru o clipă mi se pare că ţi-au crescut aripi ca s-o poţi proteja. Vorbeşti încet, o rogi sau te rogi, nu înţeleg cuvintele, o asistentă îţi spune că nu te aude, dar tu o ignori continui să vorbeşti.
       Nici nu ştiam că poţi vorbi atât de mult sau că poţi sta în acelaşi loc atâtea ore şi totuşi nu te-ai mişcat de pe scaunul de lângă pat, te uiţi cu resentiment de câte ori ne apropiem, de câte ori pierzi contactul cu mâna mică şi transparentă. Am terminat garda. Tu o veghezi pe ea, eu pe tine. M-ai salutat grăbit şi când ţi-am spus că nu ştim când o să-şi revină, dacă o să-şi revină ţi-ai pierdut orice interes. Stai la marginea patului şi îi vorbeşti mereu şi mereu.
       Stau în uşa salonului şi mă rog, aşa cum nu ştiu de altfel să o fac, acum vreau să trăiască mai mult decât am dorit vreodată să dispară.
        Am pierdut numărul orelor, stând cu mâna pe jumătate întinsă să te ating, să-ţi spun că o să fie bine, probabil arăt ca un cerşetor . Tu ai adormit cu capul sprijinit în palma ei şi mă gândesc că ar fi mai bine să plec.
      Mă priveşte, are aceeaşi ochi amestec de cer şi ploaie, pe care i-am urât dar acum mă bucur să îi văd. Şi înainte ca informaţiile medicale şi întrebările să pornească dinspre mine spre ea, înainte ca mâinile mele să pornească din nou în verificarea corpului învineţit de lovituri, câteva cuvinte şoptite şi însoţite de o privire rugătoare mă fac să întregesc imaginea
       „Încet, să nu-l trezeşti”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis