miercuri, 5 septembrie 2012

Butoiul vietii mele


Nu  am idee câţi din voi aţi avut parte de magia vieţii la ţară, care nu e nici pe de parte aşe senină cum o prezintă reclamele la brânză din ţărişoara noastră. Probabil despre viaţa la ţară şi nebănuitele ei capcane va fi primul meu mare roman american pe care intenţionez să-l scriu în Italia sau Spania că soarele de acolo dă mai bine bronz inspiraţiei mele şi mai cu duioşie scrie din aducere aminte decât atunci când dai zi de zi cu capul în probleme
Să revenim, eu una am avut parte de viaţa la ţară cât cuprinde şi încă am iar una din cele mai mirifice perioade e septembrie. Anotimpul roadelor şi belşugului, mda asta punem pe pliantele de prezentare să te convingem că al noi numa’ lapte şi miere curge pe uliţele satului doar doar te păcăleşti să te adaugi nouă.
Ce înseamnă printre altele septembrie.? Culesul strugurilor frate şi nu vrei să ştii cum e asta pe piele ta, clar nu e ca în reportajul acela cu ElenaUdrea îmbrăcată în ie albă şi plimbându-şi pletele blonde prin podgorie. Culesul strugurilor înseamnă praf şi soare  şi dureri de oase dar asta nici măcar nu priveşte prezentul blog.
Problema mea a început prun anul de graţie 2002 când unul după altul bărbaţii din familie au murit lăsându-ne nouă moştenire una bucată maaaareeeeee plantată cu viţă de vie de toate soiurile, că bunică-miu era adeptul stilului eclectic, şi garnitură la bucata asta de vie neşte butoaie şi o putină. Toate cele de mai sus sunt mari, uriaşe, gândite pe dimensiunile numitului bunic ce măsura aproximativ 2 metri.
Amu cum ştie tot poporul din cărţile cu poze butoaiele se ţin în beci, în cazul nostru cămara, de unde trebuie scoase în fiecare august târziu, desfăcute pe ici pe acolo, curăţate temeinic să nu ia vinul mirosul de butoi păstrat în lemn de al promoţia anterioară.
Culmea şi putina urmează aceeaşi rutină, că în ea se zdrobesc strugurii în prima fază, logic şi asta e făcută tot cu simţ de răspundere, din lemn şi e greaaaa, inimaginabil de grea şi e largă, iar uşile au fost gândite cu alt scop decât plimbarea putinii de colo acolo.
Şi după ce le-ai scos, le-ai spălat şi le-ai lăsat la umflat că nah peste vară lemnul se usucă şi trebe împănat şi tratat cu apă să nu curgă vinul printre doage, logic trebuie să cari preţioasele butoaie la loc în beci, noroc că din acesta bunicu’ n-a avut inspiraţie să facă, probabil ideea plimbării butoaielor pe scări în sus şi în jos ar fi dus la un scenariu de film pe lângă care Poltergeist ar fi poveste pentru copii.
Pe vremea când bunicu’ şi tata conduceau operaţiunile jur că nu am avut nici o opinie cu privire al vie, culesul ei şi plimbatul butoaielor, că io-s democrată şi cred că oamenii au dreptul să-şi rupă oasele fix cum vor, numai că la vreme când am rămas numai noi am început deja să dezvolt idei.
Prima pe listă a fost să renunţăm al vie că oricum nu văd al ce ne trebuie. Nu s-a putut s-a opus bunică-mea care oricum bea vin numai din surse autorizate, respectiv două linguriţe pe an furnizate de preot când se grijeşte, dar via am păstrat-o că avea valoare sentimentală.
După aia am propus să vindem strugurii în sine, să şi-i culeagă şi să se spele cu ei pe cap cumpărătorul, folosind butoaiele lui. Nici asta nu s-a putut că s-a opus mama, adică după ce ea a muncit un an de zile la via aia să vândă strugurii pe nimic? Mai bine îl face vin că se vinde mai cu preţ şi dacă nu l-o vinde până în toamna următoare să ştie că face baie în el dar aşa degeaba nu-l dă. Nu te poţi pune cu gărgăunele femeii, ce Cleopatra nu făcea baie în lapte? Ce ţi-e laptele ce ţi-e vinul, plus că strugurii sunt chiar sănătoşi şi au antioxidanţi parcă.
Şi uite aşa an după an io, mama şi bunica, însumând împreună 150 de kile cu aproximaţie, am dat afară şi am băgat înăuntru neşte butoaie mari şi grele care nu puteau fi rostogolite corespunzător că între cămară şi grădină sunt vreo 5 uşi cu unghiuri de acces foarte complicare . Şi bătălia asta a dus al multe degete învineţite şi picioare rănite, şi coloane înţepenite.
Până când plimbându-mă fără vreun scop anume pe la produse menaj (da, nu bântui aiurea numai pe net) le-am descoperit pe ele, anonime în marele magazin sub o etichetă banală „butoi plastic”, ele butoaiele absolute, pe care goale le pot ridica de una singură, pentru transportul cărora nu trebuie să coordonez cu strigăte frenetice 3 oameni, care ies pe uşă în poziţie verticală şi orizontală la fel de uşor. Şi nici nu trebuie să le dai jos fundul cu infinite precauţii şi delicate lovituri de ciocan, care au capace serioase, care nu trebuie puse la umflat cu apă cu săptămânile şi nici îndesate cu papură printre dăoage că nah plasticul nu se usucă. Ele, butoaiele care au dimensiuni umane şi care sunt versatile că am retrogradat putina şi mai nou mama pune şi varză al murat în unul din ele, că e mic şi că nu trebuie să mai aruncăm o tonă de varză în primăvară, pe principiul am pus cât a cerut putina dar noi nu mâncăm atât.
Butoaiele care se spală atât de uşor cu ceva apă caldă şi detergenţi, în loc să scarpini artistic fiecare muchie de lemn în parte.
Da ştiu pare exagerat să te încânte atât un butoi, veniţi numai să plimbaţi un pic butoaiele mele cele vechi şi mai discutăm după aia. Până acum ne-am dotat cu vreo 2 albastre şi unul galben şi plănuiesc pe vremea când mă voi muta mişeleşte din casa părintească să-mi iau unul roşu numai al meu, ce oi face cu el nu se ştie cu atât mai mult cu cât eu vreau să stau într-un apartament mic şi cochet, dar poate-l scot în hol şi punem toţi de pe scară varză la murat . Apropo nu vrea nimeni neşte vin ? Pe mama n-o lasă sufletul să facă baie în el şi acum acum vine următorul. 

Un comentariu:

  1. Clar eu vreau neste vin ! Cat mai mulllt ... ca pe mine ma lasa sufletul sa-mi delectez pielea in baie de vin !!! Sa nu-i zici la madre ca nu te mai lasa in concediu cu mine :D

    RăspundețiȘtergere

Da-ti cu parerea ca e gratis