joi, 31 mai 2012

Eu şi cu mine


Prima dată când am conştientizat monologul meu interior şi l-am şi supus unei analize cred că a fost după ce o cunoscusem pe Melania Rodicăi Ojog Braşoveanu, de fapt nu de la carte mi se trăgea ci colindând pe net am descoperit o recenzie uluită de dialogurile Melania – Melania şi asta mi-a aprins un beculeţ roşu la bord.
Citisem cărţile, îmi plăcuseră dialogurile dar nu mă surprinsese nimic şi acum aflam cu mirarea pe care numai pe la vreo 13 ani o ai în faţa lumii că pentru restul oamenilor dialogurile astea nu-s ceva obişnuit, normal ci mai degrabă amprenta unei anormalităţi vioaie, simpatică dar totuşi anormalitate.
Acum câteva zile din nou mi-am adus aminte de monologurile astea la care eu nu am renunţat numai pentru că pe restul lumii nu o ţine neuronu’ la o manifestare zglobie.
Eram la un seminar de dezvoltare personală, cred că îi putem zice aşa, când cineva a descoperit cu voce tare că el nu poate pentru ca să-şi dea seama ce vrea, ce simte şi în general ce-l face fericit că nu are cum.
Mno zic, eu cu limbariţa mea legendară, când ai o problemă te aşezi pe un scaun şi vorbeşti cu tine până te iluminezi.
Şi s-au mai trezit vreo două bucăţi cursanţi că nici ei nu pot să facă asta că vezi Doamne nu au timp, că ei au familii şi copii şi slujbe şi şefi.
Hello dar ce eu trăiesc pe altă planetă?
 Nu am copii dar să vedem ce te face mai tare la nerv un copil de vreo 4- 5 ani care ştie că tu eşti autoritatea sau un bătrân de 80 care are fix toanele unui plod dar căruia i-a intrat în cap că el e autoritatea şi orice încercare de convingere e calificată drept rebeliune periculoasă şi sancţionată cu refuz de comunicare sau, când e vorba de vreun principiu mai solid, greva foamei.
 Şi eu merg la lucru şi trebuie să mă adaptez la vreo 40-50 de personalităţi pe zi şi eu am relaţii complicate în care trebuie ţinut seama de balansul orgoliilor dar nu pot spune că nu am timp să vorbesc cu mine. Aş minţi şi m-aş minţi.
Am de urcat scări între diverse etaje, Am de mers între instituţii, între casă şi lucru între lucru şi casă, am de făcut cumpărături şi de gătit, am de spălat podele şi geamuri şi rufe şi de călcat şi de aspirat iar în zilele cu adevărat ocupate trebuie totuşi să fac baie şi să mă spăl pe dinţi şi în toate minutele astea în care mâinile mele fac ceva eu vorbesc cu mine, argumentez, negociez, mă complimentez, mă muştruluiesc, mă redescopăr, mă îndrăgostesc de mine, îmi iert chestii, îmi atrag atenţia, îmi scriu în minte liste de vise. Nu pot crede că un om care vrea să comunice cu el însuşi nu are timp să facă asta fie şi măcar 3 minute înainte să adoarmă.
Da,  e ideal să ai 30 de minute pe zi pentru tine, în care să priveşti sakura, să bei ceai verde făcut după regulile caselor de ceai şi să-ţi greblezi grădina zen, bine exagerez pentru a sublinia ideea, e ideal să ai timp de yoga sau de sală sau de meditaţie dar dacă nu ai efectiv nu înseamnă că nu poţi vorbi cu tine însăţi, nu e ca şi cum ar fi nevoie să mergi undeva special pentru asta, să suni, să te programezi etc. Tu eşti tot timpul cu tine, aşa că data viitoare în timp ce curăţi cartofii pentru cină sau evoluezi  artistic cu mop-ul prin hol povesteşte-ţi ţie cum a fost ziua şi ce ai schimba sau sfătuieşte-te cu tine cum să schimbi sau visează cu ochii deschişi. Împrieteneşte-te din nou cu tine contează enorm, pentru că nimeni altcineva nu te va însoţi până al moarte şi dincolo de ea.

miercuri, 30 mai 2012

Ai incredere in placinta


Nu înţeleg obsesia americanilor cu plăcinta, adică filme cu plăcinta americană, proslăvirea plăcintei cu mere şi aşa mai departe. Azi m-a pocnit totuşi revelaţia.
Eram la film, normal unde altundeva ai putea să ai revelaţii şi vedeam o chestie profundă respectiv Bărbaţi în negru partea 3, eram undeva în mijlocul unei crize cu extratereştii când superagenţii noştri s-au decis să meargă al o plăcintă, mie personal mi s-a părut o idee bună adică dacă tot e să mori să mori fericit.
Ei bine de la plăcinta asta a avut întâi agentul J o revelaţie şi în secunda imediat următoare eu. Nu e vorba de fapt de plăcintă, plăcinta e o metaforă pentru că 99% din populaţia planetei indiferent de sex, rasă şi grad de cultură resimte o plăcere în organism în contact cu respectivul produs.
Amu’ bunicului unuia din agenţi, nu mai ştiu care agent, spunea „să ai întotdeauna încredere în plăcintă” întotdeauna te ajută să rezolvi problemele. Şi mi-am dat seama că omul avea dreptate atât că nu musai plăcinta poate pentru mine funcţionează ciocolata sau berea sau o carte.
Poate tu îţi rezolvi problemele în timp ce alergi sau mergi la sală, poate cel de alături cântă la flaut sau face gobelin-uri, nu contează care e plăcinta ta ideea e să găseşti ceva care îţi face plăcere, ceva ce ai putea face până la sfârşitul timpurilor, care te relaxează, te face fericit şi în starea asta de spirit poţi desface şi nodul gordian fără sabie.
Atât se bate moneda pe gândirea pozitivă dar nimeni nu subliniază esenţialul simţirea pozitivă. Este efectiv inutil să-mi repet al infinit sunt fericit dacă fac asta cu maxilarele încordate de nervi şi ditamai cuta între sprâncene. Şi pentru că americanii sunt o naţiune de copii mari cu jucării scumpe cineva undeva s-a gândit să traducă reţeta asta de succes în limba lor.
Cum să le explici despre cum totul e vibraţie şi tu eşti de fapt o undă electromagnetică într-un univers de unde, cum să depăşeşti nivelul exemplului cu magneţii conform căruia atragi ce gândeşti şi să ajung la fizica cuantică şi spaţiile  multidimensionale?  Şi ce rost are să te străduieşti în mai multe zeci de volume pe care le vor citi 1000 de oameni  şi pe care le vor înţelege jumătate când poţi să plasezi o sugestie subliminală în fiecare film care iese pe uşa hollywood-ului?
Plăcinta poate vindeca orice, ai încredere în plăcintă, pentru că îţi place plăcintă, pentru că te vei simţi mai bine mâncând-o cu alte cuvinte întâi simte-te bine şi apoi când eşti calm şi bine dispus gândeşte-te la probleme pentru că atunci le poţi rezolva, plănuieşte-ţi viitorul când eşti vesel pentru că atunci vor ieşi planuri luminoase şi vei reuşi  să le duci al îndeplinire.
E drept există reflexul medaliei de la atâta plăcintă majoritatea americanilor sunt obezi fără să fi priceput totuşi ideea de bază, dar ce contează măcar s-au simţit bine  între timp.
Aşa cum spuneam oricare ar fi problema ta ai încredere în plăcintă

marți, 29 mai 2012

Dana


Pe vara mea Dana nu o cunosc foarte bine deşi mi-aş dori, deşi ar trebui. Aşa a fost să fie ne-am născut în aceeaşi familie dar nu am crescut împreună, părinţii noştri nu au avut ideea asta de a ne ţine aproape şi a crescut fiecare n lumea ei.
Am văzut-o prima oară şi întâiaşi dată în viaţă pe vremea când terminaserăm facultatea şi ea era deja numai în trecere prin târgul natal deci era greu să ne mai apucăm să ne fundamentăm o relaţie dar timpul e înainte.
Vara mea Dana este sub multe aspecte femeia care ar trebui să fim fiecare dintre noi, poate nu o cunosc destul de bine dar nu cred să existe ceva în viaţă pe care ea să nu-l fi făcut cum scrie al carte şi nu mă refer la regulile tâmpite ale societăţii care spun că fetele trebuie să fie suave şi drăgălaşe şi să ierte mult dacă se poate chiar tot şi orice. Regulile astea nu ştiu dacă le aplică.
Dana se iubeşte pe ea aşa cum e şi nu vreun fotomodel dar atâta dragoste de viaţă emană fata asta că nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de ea iremediabil şi al prima vedere, de fapt nici nu-ţi aduci aminte dacă e grasă sau slabă, tot ce îţi rămâne după întâlnirile cu ea este explozia de energie care o însoţeşte.
Dana i-a trimis pe toţi la dracu şi a ales să aibă încredere în sentimentele ei căsătorindu-se cu un bărbat străin. Nu că aş avea ceva cu străinii în general dar e greu să înţelegi cum funcţionează relaţiile cu oameni crescuţi în aceeaşi cultură cu tine, să te legi de cineva din altă religie, altă ţară, altă cultură, şi de ce nu altă limbă câtă vreme ne raportăm la ideile NLP-ului cu harta mentală, e un gest de încredere supremă în tine. Şi a avut dreptate poate dacă alegea unul crescut ca şi ea nu ar fi luminat aşa ca pomul de Crăciun de câte ori vorbeşte despre soţul ei.
Dana şi-a luat soţul care pe vremea aia era venit în România fără acte în regulă şi a plecat din târgul natal pentru că aşa i s-a părut ei că are mai mult loc să crească în Bucureşti şi, deşi familia îşi rodea unghiile de griji despre cum renunţă ea la siguranţa de aici,  a avut dreptate.
Dana s-a uitat în lungul drumului şi şi-a zis că viaţa e lungă şi prima ei facultate nu îi mai satisface criteriile aşa că s-a înscris la a doua  şi a făcut-o în timp ce lucra şi îşi făcea o viaţă într-un oraş în care nu-l avea decât pe soţul adus de acasă. Şi a reuşit să o termine şi pe asta cu bine.
Uitându-mă la ea mi se pare exemplul perfect al maximei aceleia cu „Urmează-ţi visul”, oricare ar fi el, nu lăsa nimic să te împiedice, nu lăsa oamenii să te convingă că nu o să meargă, că e nepotrivit, că e prea devreme sau prea târziu.
Dacă viaţa ta aşa cum e nu ţi se mai potriveşte schimb-o e la fel de uşor ca a schimba o haină prea largă, prea strâmtă sau prea ponosită. Alege ce îţi place, între toţi oamenii de pe pământ alege să te faci fericită pe tine fiindcă dacă tu nu o faci nu o va face nimeni în locul tău.
Fă-ţi o cafea mare sau ia-ţi o bere şi uită-te la Dana tu câte mai ai de făcut din ce a făcut ea şi de câte o să te apuci până la urmă?

luni, 28 mai 2012

Un pas înapoi


Recunosc sunt un om fericit din multe puncte de vedere sau ar trebui să fiu dacă mi-aş aduce aminte mai des să număr binecuvântările şi nu lipsurile din viaţa mea.
Azi de dimineaţă când m-am trezit afară ploua bacovian aşa că am decis în conferinţă cu mine că nu e o zi de mers la lucru, e o zi perfectă de stat în plapumă şi visat la cai măieştrii pe pereţi, iar faptul că îmi permit să fac asta ar trebui să fie un motiv de mulţumire măcar.
Şi tot stând io aşa şi gândindu-mă m-am trezit că îmi pare rău pentru nişte lucruri care ar fi putut să se întâmple pe ziua de azi dar la fel de bine ar fi putut să nu se întâmple indiferent dacă mă răsfăţam eu pe la domiciliu sau luptam vitejeşte cu ploaia.
Amu’ io unele lucruri le fac serios şi când îmi inventez probleme sunt de-a dreptul desăvârşită aşa de rău m-am stresat pe tema asta de ziceai că de aia se termină calendarul mayaşilor în 2012 că n-am plecat eu azi de acasă.
Şi a durat asta o vreme până m-a pocnit revelaţia că poate nu e aşa. Dacă e să se rezolve ceva se va rezolva la fel de bine şi mâine şi mi-am adus aminte o tehnică din metodele de comunicare nonverbală „pasul rapid” dacă în timp ce vorbeşti cu cineva faci un pas scurt înainte pentru a micşora spaţiul dintre voi şi apoi imediat faci pasul înapoi celălalt va veni el cu un pas mai spre tine pentru a compensa ce i se pare acum un spaţiu prea mare.
Tehnica asta funcţionează şi asupra altor lucruri, uneori un pas înapoi e o înaintare pentru că îţi dă perspectivă, de la distanţă lucrurile par mai clare, se îmbină altfel, le percepi mai uşor mecanismele, le poţi desface şi controla după bunul tău plac.
Un pas înapoi le dă celor care sunt obişnuiţi să creadă că tot ce faci li se cuvine să vadă cum e când tu nu pui nimic în mişcare, face balaurii cu care te lupţi mai mici şi îţi limpezeşte gândurile.
Un pas înapoi îţi câştigă un pic de timp să te gândeşti şi la lucrurile care merg bine, la minunile din jurul tău, un timp să îţi contabilizezi succesul, să te uluieşti singur câte poţi face şi să te apreciezi pentru asta.
Aşa că azi am făcut un pas înapoi, m-am răsfăţat corespunzător şi mâine sunt gata să încep din nou de data asta cu conştiinţa clară a cât valorez.
Tu când ai făcut ultima dată un pas înapoi?

duminică, 27 mai 2012

Supereu sabotoarea


Azi am fost la cursuri, nu contează despre ce, nu ele sunt subiectul ci eu  şi cealaltă eu, în mod surprinzător partea din mine care se consideră mai bună e partea care mă sabotează cel mai tare.
De ce? Pentru că partea cea bună din mine s-a născut pentru lucruri măreţe,  pentru că e a realizărilor de geniu şi refuză să facă lucruri sub nivelul ei. Şi de aici încep toate problemele.
Eu sunt un om obişnuit şi simplu, visele mele nu ies din tiparele obişnuite, proiectez la scară mică să zic aşa  şi să vezi discuţii contradictorii între mine şi mine.
De exemplu mi se pare mie că ar trebui să dau jos vreo 3 kile şi mă gândesc să reduc pe ici pe acolo din prostiile pe care le mănânc ceea ce ar funcţiona minunat, adică dacă aş scoate prăjiturile din program sau le-aş păstra două zile pe săptămână probabil aş ajunge muuult sub limita normalului dar chiar în momentul acela Supereu se trezeşte cu idei.
Cum adică să scoţi prăjiturile, să facem treburile metodic, începem de luni, nu am idei de ce în mintea mea treburile serioase trebuie începute musai de luni dar începem de luni şi facem întâi piaţa în mod inteligent adică legume, fructe, peşte Că doar nu facem lucruri de mântuială, nu, trebuie să mâncăm mai sănătos deci fără zahăr, fără suc, fără bere, fără purcel şi ideea unei revoluţionări totale a regimului meu alimentar mă fascinează, sărbătoresc geniala decizie redactând neşte prăjituri pentru week-end, luni chiar fac piaţa dar culmea mai sunt prăjituri pe care ar fi păcat să le arunc şi atunci o las pe marţi sau pe miercuri şi uite aşa mă trezesc joi că nu am făcut nimic nu pentru că nu aş fi avut intenţia ci pentru că am vrut să o fac de o manieră desăvârşită.
Şi tot aşa păţesc şi cu mişcarea, mi se pare mie că urc greu al etajul 3 şi mă sfătuiesc cu mine să fac naibii măcar 15 minute de mişcare pe zi dar vine Supereu.
Cum adică să faci mişcare aşa haotic şi la întâmplare, neah ne cumpărăm echipament şi mergem la sală, au fost ocazii în care am ajuns până la a-mi face abonament după care a apărut a doua zi în care a trebuit să fac altceva şi a treia şi după vreo 4 uitasem deja că am abonamentul.
Azi mă gândeam că parcă s-a comprimat timpul, prea am multe lucruri de făcut şi nu am când şi m-am apucat să văd ce exact fac aşa monumental de important şi din nou m-am întâlnit cu Supereu: lasă nu scrie azi (blogul, acţiunea etc) eşti obosită şi nu o să iese bine, lasă nu ieşim azi că plouă şi poate răcesc şi deja mi-a ajuns cu statul afară, nah nu calc hainele la ora asta că or să iese mai bine de dimineaţă, nu citesc acum că poate-mi scapă nişte idei mai bine fac un nivel din jocul acela nou care-mi mănâncă din spaţiul din calculator şi timpul în care chiar aş putea să fac ceva care să conteze pentru mine.
Ca atare de azi am schimbat tactica, dap şi blogul ăsta a încercat să mă împiedice să-l scriu, dar l-am scris. Cel mai bun moment să faci ceva e acum, nu luni şi nu de Anul Nou iar o schimbare mică făcută azi îţi poate schimba cursul vieţii la timp într-o direcţie miraculoasă mult mai eficient  decât o schimbare majoră făcută peste 20 de ani .
Pe voi din ce vă opreşte Supereu şi ce tehnici foloseşte?

vineri, 25 mai 2012

Roxa


Roxa înseamnă multe lucruri în viaţa mea, e ca un fel de parolă universală care deblochează atât de muuulteee că nu am avea loc un an de zile să le povestim.
De Roxa din povestea asta m-am îndrăgostit la prima vedere într-o noapte parfumată de mai pe când eu mă baladam pe centul Lugojului iar ea zâmbea dintr-o vitrină.
A fost o poveste de dragoste adevărată, am început cu aşteptările, eu am crezut că este de fapt un port ghiveci şi toată noaptea mi-am brodat fantezii despre cum vor zâmbi muşcatele mele din mijlocul florii soarelui din spatele ei. Hai, cine nu şi-a pictat în roz viaţa alături de The One pentru a descoperi că de fapt El nu e chiar aşa cum şi-l imaginase ea la prima vedere şi îndrăgostire?
În seara aia m-am decis să o cumpăr dacă are un preţ rezonabil, că doar aşa ne îndrăgostim, da, e drăguţ şi dacă…atunci….
După o noapte de visare eram gata s-o cumpăr cu orice preţ, normal faza de dragoste cu năbădăi. Câte cadavre tre’ să produc ca să îmi cânte marşul nupţial cu El aşteptându-mă la altar? Îmi luase numai o noapte să ajung în faza aia de îndrăgosteală în care efortul deja e disproporţionat faţă de rezultat.
De dimineaţă, bine nu chiar cu noapte în cap, după un fel de mic dejun/prânz şi o cafea pe care nu am apreciat-o la adevărata ei valoare că nah voiam obectul pasiunii mele, cum să savurez io cafeaua pe malul Timişului când cineva putea să-mi fure dragostea? Cum şi anume să trăiesc io viaţa separat de ea?
Deci de dimineaţă cu completările de rigoare am ajuns la magazin să o cumpăr, dap în fond asta facem şi cu dragostea folosim numai monede diferite şi ne minţim că nu are preţ. Şi am avut prima revelaţie, dragostea mea nu era chiar ce visasem eu, era o puşculiţă, moment în care am avut reacţia clasică a românului creştin ortodox care nu înjură cu sfinţi „what the fuck?”
Povestea de dragoste a continuat, în timp ce eu eram deja cu mintea în altă parte, altcineva a cumpărat-o pentru mine, mulţumim şi pe această cale Maurice, şi până să mă lămuresc eu dacă o mai iubesc sau nu am devenit proprietara obectului dorit. Logic la ora aia io cumpăram buburuze că odată ce The One decide să îţi acorde atenţie ba mai mult îl primeşti cadou parcă ai nevoie de  altceva să îţi pună adrenalina în mişcare
Aşa că ne-am ales una cu alta eu şi Roxa, cu timpul relaţia dintre noi s-a îmbunătăţit, am botezat-o, am plasat-o fix sub nasul meu, chiar acum mă urmăreşte scriind povestea noastră şi am descoperit că pot învăţa multe de la ea.
Recunosc nu-s taman un consumator inteligent, cumpăr multe lucruri, unele inutile, care au preţuri de genul şi 80 de bani iar pe ăia 20 de bani pe care îi primeam rest nu-i mai luam de pe tejghea, că nah câţi dintre voi plătesc cafeaua cu monede de 10 bani? Se strângeau în portmoneu reuşind să-l rupă pe ici pe acolo, mi se rostogoleau din buzunare, făceau zgomot, aşa că renunţam la ei, doar trăiesc într-o ţară în care plata cu monede mici e asimilată unei pedepse ( vezi-i pe cei care plătesc impozitele cu saci de monede).
Eh Roxa a schimbat asta, acum vin în fiecare zi să transfer în ea monedele recuperate pe post de rest în diverse locaţii şi în prima noastră săptămână de convieţuire Roxa mi-a strâns  vreo 15 lei pe calea asta.
M-am gândit la toate lucrurile mici pe care le lăsăm să treacă pe lângă noi în viaţă, o uşă deschisă, un pachet de şerveţele întins, o foaie de hârtie la nevoie, un telefon de noapte bună, gesturi mici şi frumoase pe care le ignorăm, care considerăm că ni se cuvin şi lipsindu-le de apreciere ne lipsim propria lume de farmec, de strălucire. Nu e nevoie să ne fie pus universul la picioare pentru a vedea în ce lume minunată trăim, e suficient să strângem stropii de magie de-a lungul drumului şi încet ne vom trezi că trăim  într-un basm fabulos.
Aşa că dacă am uitat sau am considerat că nu e necesar, că eu merit eforturile celorlalţi o să spun acum un prim Mulţumesc şi voi încerca să-mi păstrez obiceiul şi afară în Realia pentru că am decis că eu trăiesc într-o lume vrăjită în bine şi acesta mi se pare primul pas.


joi, 17 mai 2012

Curcubee


Îmi plac ploile, indiferent de formă şi de anotimp.
    Ieşeam ieri de la film şi în cele două ore pe care le petrecusem înăuntru soarele dispăruse lăsând în locul lui o ploaie măruntă şi liniştită.
      E drept mi-a schimbat un pic planurile şi nu am mai fost să bem cafeaua aia pe care o plănuim de vreo 2 săptămâni, dar totuşi chiar trebuia să ia toată lumea figuri deprimate?
       Îmi plac ploile de septembrie,  subţiri ca o perdea ireală, cu vârtejuri de frunze galbene şi roşii purtate de pâraiele repezi formate ad-hoc la marginea caldarâmului. Ploile care durează zile întregi, cu cerul oglindit liniştit in bălţi şi tulburat ritmic de stopi rotunzi. Îmi place emoţia cu care pândesc apariţia soarelui palid de după. Deja spre sfârşitul lunii nu mai e o certitudine că apare şi stai şi îl aştepţi de după norii vineţii aşa cum prin decembrie te tot întrebai în copilărie dacă vine Moşul.
        Îmi plac ploile aproape îngheţate de noiembrie, îmi place să mă ascund mai bine în haina neapărat moale şi să privesc oamenii cu figuri încrâncenate trecând pe stradă. Tot timpul în noiembrie am impresia că în jurul meu se trăieşte în tragedia greacă, nimeni nu mai zâmbeşte pe stradă.
        Cu cât ploaia e mai îndârjită şi vântul mai rece cu atât îmi va prinde mai bine ciocolata caldă sau cafeaua aburindă cu care mă voi recompensa odată ajunsă la adăpost. Zâmbesc pe stradă cu gândul la aroma cojilor de portocală lăsate pe calorifer care mă va întâmpina acasă şi oamenii se uită la mine cu milă.
       Da, îmi place ploaia cenuşie şi grea de toamnă târzie care  îmi dă un motiv în plus să mă agăţ de braţul ascuns de acum în mâneca neagră a unui palton gros.
        Îmi plac ploile de toamnă pentru că la adăpostul ghetelor călduroase pot din nou calc fără teamă prin bălţi şi să le tulbur ordinea.
      Şi îmi mai plac pentru curcubee. Da, ştiu, în noiembrie nu sunt curcubee. Pe cer. Dar e asfaltul plin de curcubee uleioase şi alte soiuri de curcubee automobilistice.
        Pe urmă vin ploile de primăvară, cu parfumul lor de viaţă nouă, ploi calde care scot din pământ aburi fantomatici, apoi acele mărunte ale ierbii verzi. Ploi argintii depănate pe îndelete din nori pufoşi, ploi care spun poveşti şi parcă te cheamă la plimbare.
        Ploi liniştite de vară care primenesc aerul ca să aibă parfumul teilor loc să evolueze, picături mari, lucioase ce stâmpără setea pmântului crăpat şi praful ce dansa în razele de soare.
       Sunetul ritmic, al stropilor ce cad pe caldarâm, pe acoperişul maşinii, se preling pe geamuri lacrimi ale cerului senin.
      Şi aerul atât de proaspăt, de crud, de verde pe care îl lasă în urmă.
      Şi cum ar putea să nu-mi placă furtunile de vară?
       Negura nopţilor sfâşiate de roşu, verde, galben, violet, flăcări electrice ce te trezesc din somn şi te ţin cu nasul lipit de fereastră, da ştiu că nu e bine, în aşteparea următoarei salve de artificii.
        Tensiunea care le pecede, norii negrii care se coboară aproape suficient să-i atingi dacă te chinui un pic, fulgerele scăpate din  mâna unui vrăjitor nebun, tunetele ce se rostogolesc asurzitor amintindu-ţi de mânia zeilor. Şi apoi roportul apei dezlănţuite ameninţând să înece lumea care de data asta nu mai are la dispoziţie o arcă. Străzile de târg paşnic transformate în Veneţie pe care maşinile par să plutească, uşile deschise la semafoare şi mâini care varsă apa urcată în grabă în maşină odată cu pantofii.
         Stropii de apă izbiţi violent ca într-un sacrificiu ritual, o moarte necesară unui miracol, sfărâmarea fiecăruia promiţând apariţia unui curcubeu care să încununeze cerul la final.
     Şi când după toată tevatura, inspiri parfumul frunzelor zdrobite, îţi treci în joacă degetele unui picior prin balta ce oglindeşte din nou un cer senin  şi ridici privirea spe arcul curcubeului cum ar putea să nu îţi placă ploaia?

miercuri, 16 mai 2012

TREBUIE



Şedeam io aşe ca o trestie gânditoare şi mă întrebam despre ce să fie blogul de azi şi, mi-a trecut prin cap că TREBUIE să fie despre părţile distractive de la Roma, despre oraşul cu hohote de râs, hlizeli adolescentine şi zâmbete răutăcioase în colţul gurii.
Şi imediat mi s-a aprins un beculeţ alarmant roşu pe tabloul de bord. Cum adică TREBUIE? Mi se pare că aud prea mult cuvântul acesta şi mă agasează, îmi consumă starea de zen fără rost şi mai grav fără efecte.
Nu TREBUIE  să nimic, aaa dacă îţi face plăcere nu ai decât să stai 16 ore pe scaun în faţa calculatorului şi să scrii marele roman american, dacă vrei să te afirmi în domeniul tău e ok să te speteşti muncind pentru că e ceea ce toţi traineri denumesc acţiune inspirată, practic nu vei simţi nici timpul, nici efortul, pentru că faci ceea ce îţi place nu ceea ce TREBUIE.
Aşa că am decretat în viaţa mea nu mai există TREBUIE, dacă vreau să fiu suplă am la dispoziţie vreo 15 000 de variante care pot fi combinate în alte jdemii de feluri nu trebuie să ţin diete idioate, nu trebuie să alerg de nebună prin parcurile patriei, nu trebuie să ridic la sală mai mult decât bărbaţii, există undeva o reţetă miracol, care se potriveşte perfect cu plăcerile şi nevoile mele, în care să nu pot fi forţată să fac ceva.
Mie nu-mi plac imperativele, adaugă un stres suplimentar de care nu am nevoie aşa că în loc să scriu despre Roma am ajuns să scriu despre absoluta libertate interioară, pentru că exterior libertatea mea încetează acolo unde se întâlneşte cu a celorlalţi.
M-am săturat de mailurile care îmi spun că TREBUIE să mă înscriu la cursuri pentru a descoperi mersul pe jos, apa caldă, roata şi eventual cum să fac bani scriind 30 de minute pe zi.
Mi-au ajuns şi articolele care urlă la mine să mănânc napi, trei frunze de salată şi să beau musai suc de alge ca să slăbesc 100 de kile pe zi şi să trăiesc 6000 de ani.
Tot ce este în exces dăunează, excesul de TREBUIE e mai rău decât excesul de sare, zahăr şi grăsimi. Excesul de TREBUIE înseamnă în traducere liberă că există cineva, undeva care ştie mai bine ca mine ce vreau eu de la viaţă şi cum trebuie să o trăiesc.
Uite că aici suntem egali toţi avem numai o viaţă şi fiecare o poate trăi de principiu numai pe  a lui. Toate listele cu TREBUIE sunt numai o încercare abilă de a-ţi fura viaţa. Aşa că am vorbit cu mine, am stabilit ce e important de aici încolo, ce îmi place să fac la infinit şi gata în rest nu TREBUIE nimic.
Şi pentru că sunt de principiul aplicării imediate azi nu am făcut nimic din ce trebuia : nu am făcut bani, nu am mâncat fără carne, nu am privit lung la bere comandându-mi apă plată şi a fost una din cele mai frumoase zile din ultima vreme.


joi, 3 mai 2012

pe langa subiect


Recunosc, mi-am amintit povestea asta, care nu are legătură cu prezentul blog , citind un alt blog. Şi nici cu tema prezentului blog nu are vreo legătură dar cum eu plec în vacanţă am zis să aveţi ceva vesel Probabil toţi avem măcar o poveste cu spitale, eu una am o carte întreagă, mă uluiesc pe mine însămi că nu am rămas cu traume iremediabile. Aaaa, stai, oricum în normal nu mă mai încadrez, poate şi de la colaborarea cu sistemul sanitar să mi se tragă
      So, în cadrul programului naţional Analiziada lu Peşte mi-o venit şi mie cuponul acasă. Madre, care are normă întreagă al bătutul meu la cap cum a văzut cuponul cum a  pus de un lobby doar doar m-oi decide să mă duc. Eu, deşi era un iulie secetos mă făceam că plouă cu maximă graţie.Până într-o zi când vin acasă ca de obicei topită de căldură şi cu gândul la o cafea tare sau o bere rece, care-mi ieşea prima în cale. 
        În curte, la umbra boltei de viţă, lecturând cine ştie ce poveşti de groază  , Madre . Ar fi trebuit să mă aştept că urmează ceva de când m-a invitat să iau loc că-mi aduce ea o bere, dar la 45 de grade la umbră al şaselea simţ mai dă rateuri, chiar să-l duc la revizie. Mă aşez nevinovată, iau o gură de bere şi o aud pe Madre
        Am sunat-o pe mătuşă-ta
        Care din ele?  în infinita mea prostie credeam că a sunat-o pe mătuşa Scrumby ( dap, de al scrumbie) să organizeze vreo şedinţă monstru de shopping prin magazinele alimentare ale târgului
       Doctora
        La auzul cuvântului magic, berea mi-a rămas în gât, ochii mi s-au umplut de lacrimi, am dat semne de asfixie mecanică dar un sănătos pumn matern în spate a rezolvat problema 
        De ce? întreb ca deşteapta 
        Să te programez al analize
         Madre ştie că nu-s idioată şi că ştiu perfect de ce a sunat-o pe mătuşă-mea aşa că nu comentează mai mult.
    Înghit fără chef berea şi mă retrag în semn de protest în casă, ştiu că trebuia să fac şi analizele ăstea dar…….. chiar mâine? 
         Ziua cea mare începe prost, foarte prost, la 6,30, că din motive care scapă minţii mele mătuşă-mea ne chemase la 7,30 şi ca să fiu complet nefericită fără cafea. Cum dracu să vezi în culori fără cofeină hm? 
       Madre decide să meargă cu mine pe post de suport moral, în plus tensiunea era aşa jos că n-o mai găseam prin curte să plecăm odată.
        Ajungem, noi şi restul comunităţii, vreo 50 de oameni, şedem lejer enervaţi în faţa cabinetului, mătuşă-mea avea un contract cu unii specializaţi taman în recoltarea şi analizarea probelor biologice, care ca orice firmă care se respectă întârzia.
        Şi a întârziat aşeeeeeee vreo oră. Nu mai aveam energia să  mă enervez după 2 ore de viaţă fără cafea, şedeam aşa pe o scară şi mă uitam la un grup compact de babe, dotate cu câte un borcan de juma de kil. Nu am priceput niciodată de ce şi-or fi închipuind că trebuie să ducă un butoi de urină al analiză, dar nici măcar să mă amuz nu aveam disponibilitate, ori la mine asta spune ceva
         Într-un final vine firma, doctora care  se pare conducea firma şi un nene cu neşte ochi foarte albaştri, eram lipsită de energie nu moartă da? 
       So, vine tanti, mătuşă-mea  se uită la ea stupefiată, ea la mătuşă-mea la fel şi o aud pe mătuşă-mea
        Unde e Ana? 
        Mai avem o programare azi şi acolo sunt mai mulţi copii 
       Şi cine recoltează?
       Ăăăăăăăăăăăăă  
        Asistenta mătuşă-mii era cam palid lămâioasă, aşa aveam şi eu un feeling că pe ea va cădea pocinogul dar la ea era convingere.
        Ne organizăm se stabileşte că recoltează asistenta ajutată de doctoră. Apare tanti asta la uşă şi face următorul anunţ. 
         Care mai slab aşa să vină, că la ăştia pot să recoltez şi eu, la ăia graşi nu văd şi n-am experienţă că eu sunt doctor nu asistent.
         Şăd şi cuget e drept că asistenta mătuşă-mii face 5 intravenoase pe an dar decid să merg pe mâna ei, aşa că mă ascund după Madre ca să nu mă aleagă madamme doctor de model că la mine chiar se văd venele.
         Credincioasă principiului conform căruia dacă nu vrei să faci ceva mai bine faci repede mă introduc prin alunecare în cabinet. Se lucrează la două scaune, la unul asistenta, la celălalt doctora, care nu reuşeşte să intre pe vena unei bătrâne care ar putea fi folosită de model al circulaţiei venoase la cât de slabă e şi ce vene serioase are.
         Îmi întind fără chef  mâna stângă, se leagă garoul, se spun în gând rugăciunile corespunzătoare de către toate părţile implicate şi trecem al treabă, intră acul, aparent pe ea o doare mai rău decât pe mine dacă ne luăm după expresie. După un sfert de fiolă nu mai curge nimic. Nenea clipeşte din ochişorii lui albaştri, se leagănă de pe un picior pe altul şi lansează bomba
           Ştiţi ne mai trebuie 
          Vena de la stânga nu mai poate fi folosită, ne mutăm pe dreapta. Acul intră dar nu curge nimic. Clar, sunt un extraterestru şi acela era tot sângele pe care îl aveam la mine ca să par om. 
         Asistenta începe să aplice o tehnică nouă, revoluţionară, pe care nu am mai văzut-o şi nici nu cred să o mai văd vreodată, se apleacă spre venă şi îi şopteşte cu ochii încrucişaţi de concentrare
       Hai sânge , hai! 
       Nenea găseşte că e o idee bună şi se adaugă, deja e un grup de chibiţi, simt că sunt pe pragul unei crize de râs şi acul acela în venă nu mă ajută. Uluitor funcţionează, sângele începe să curgă, mătuşă-mea cu ochii pe geam, pentru că nu suportă să vadă sânge, mă încurajază
         Hai că nu mai e mult
        Fiola se umple, scoatem acul, dar mobilizat sângele refuză să se oprească, după ce trece prin toate culorile curcubeului inclusiv albastrul ochilor, nenea reuşete să-l oprească, bluza mea roz e stropită, cămaşa lui impecabil albă e compromisă dar sângele s-a oprit.
       Madre mă recuperează de la uşă, mă transportă rapid şi cu maximă diligenţă la barul de alături şi îmi face cinste cu o cafea. Cofeina îmi ajunge până acasă, la aceeaşi masă sub aceeaşi boltă de viţă. Madre îmi mai aduce o cafea de data asta ness cu pepsi, reţeta casei. În vreme ce bunică-mea se învârte în jurul meu analizând bluza însângerată de parcă aş fi fost al tăiatul porcului, ridic cana spre gură cu dreapta. Nu pot deja am ditamai vânătaia, încerc cu stânga nici aia nu poate fi îndoită vânătaia e la fel de frumoasă şi stau aşe şi mă uit la cafea ca măgarul lui Buridan fără a fi capabilă să decid care mână mă doare mai puţin. Dar am făcut-o şi pe asta, ca tot românul 

marți, 1 mai 2012

Revelaţie



Eu sunt un om obişnuit, revelaţiile mă pocnesc în cele mai diverse momente, la coafeur, în supermarket, pe stradă, uneori, Slavă Domnului rar, revelaţia m-a tras de mâneca pijamalei stricându-mi somnicul
Azi era fără îndoială o zi menită pentru revelaţii. Am ajuns al birou semiadormită şi jubilând în anticiparea programului zilei, tuns cu bibilitul corespunzător, foarte puţină muncă şi convingerea jumătăţii proprii să stea vreo 3 ore cu mine.
Iniţial toate planurile mele frumoase s-au dus pe apa sâmbetei sau cel puţin pe apa conductei de scurgere din bucătărie , care înfundată fiind îmi redactase un frumos lac al lebedelor prin care să baletez după pofta inimii în pantofii mei cu toc şi rochia primăvăratecă
Şi am făcut ce fac de regulă oamenii, mi-am pierdut capul. Prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost că ziua mea e ratată şi vreo 3 secunde am trecut printr-o deprimare enervare suficientă ca intensitate să dea jos un elefant
Am sunat să oprească apa şi după femeia de serviciu şi m-am pus pe tocat mărunt la nervi despre ziua mea distrusă care avea să-mi tulbure zenul, apoi viaţa, după care karma şi în final următoarele încarnări.
Când administratorul a raportat apa oprită şi femeia de serviciu balta secată parcă era un pic mai bine dar imediat ce ei au plecat apa a început să gâlgâie din nou diabolic şi să se reverse pe parchetul proaspăt şters. Şi nervii mei au sărit din nou din grafic.
M-am apucat să şterg nervoasă şi exact în vreme ce executam un plie ireproşabil pe tocuri de 12 cu mop-ul la purtător m-a pocnit revelaţia.
Mie chiar îmi făcea plăcere să strâng apa aia, deci nu asta era cauza nervilor mei şi atunci?
Am şezut calm pe canapea şi am gândit profund vreo 2 secunde că mai mult nu aveam, nervii mei proveneau din faptul că  nu mai puteam face lucrurile pe care abia le aşteptasem din cauza apei. Mno dar cine zice?
Aşe că prioritar m-am dus la tuns, unde moralul mi-a crescut instant datorită grijii constante, apoi să-mi iau de pe cap proiectul unde m-am ales cu complimente  pentru noul look şi promisiunile ferme de ajutor cu neşte numere de instalatori supermeseriaşi.
Lovisem deja 2 din 3 moralul era deasupra orizontului şi apa nu mai părea Potopul lui Noe, adică soluţiile erau deja la un telefon distanţă, aşa că m-am decis să atac şi punctul trei, sunat jumătatea personală să mă plâng despre cataclismul supranatural şi să solicit ajutorul şi a venit să ajute, vreme de vreo 4 ore, pe care într-o zi normală de luni nu ar fi trebuit să le aibă disponibile.
Acum nu că v-aş sfătui să mă urmaţi, eu mi-s mai nepăsătoare de felul meu, dacă eşti genul care se îngrijorează de soarta parchetului clar nu fă ca mine, dar…
Gândeşte-te de două ori când apare ceva neprevăzut care îţi strică planurile, s-ar putea să nu fie aşa important, acordă prioritate chestiilor care îţi fac plăcere şi adu-ţi aminte că eşti om, nu le poţi face pe toate singur şi e ok să ceri ajutor.
Tu când ai făcut asta ultima oară?